Soartă, Previziune și Liber Arbitru – Ananda K. Coomaraswamy

 

Sursa: Studies in Comparative Religion

© World Wisdom, Inc.
www.studiesincomparativereligion.com

 

Nici un eveniment nu poate fi considerat ca având loc în afara posibilității logic antecedente și de fapt iminente a desfășurării sale; în acest sens, fiecare nou individ este viitorul unei potențialități ante-natale care moare ca potențialitate, câte puțin odată cu momentul concepției creaturii și apoi, de-a lungul vieții, deoarece diferitele aspecte ale acestei potențialități sunt reduse la acțiune, în conformitate cu o voință parțial conștientă și parțial inconștientă, care caută întotdeauna să se realizeze. Putem exprima același lucru cu alte cuvinte, spunând că individul vine în lume pentru a realiza anumite scopuri sau țeluri care sunt  distincte pentru sine. Nașterea este o oportunitate.

Modul în care potențialitatea devine acțiune este acela al libertății individuale: liberul arbitru al unui teolog este, în conformitate cu pilda talanților, libertatea de a folosi (sau de a neglija) posibilitatea de a deveni ceea ce poate deveni, în condițiile nașterii sale; aceste „condiții“ ale ființei născute constând din propriul său suflet și corp, elementele particulare ale mediului său (sau lumii sale), definite ca ansamblu specific de posibilități.

Libertatea individului, în mod evident, nu este nelimitată; el nu poate realiza imposibilul, adică, ceea ce este imposibil pentru el, deși ar putea fi posibil într-o altă „lume“, așa cum este definit mai sus. El nu s-ar fi putut naște altfel decât așa cum a fost născut de fapt, sau să fi  posedat  alte posibilități decât cele cu care el este în mod natural înzestrat (prin naștere); el nu poate împlini aspirațiile pentru realizarea cărora nu există înzestrare în propria sa natură; el este el însuși, și nimeni altcineva.  Anumite posibilități specifice și parțial unice sunt deschise pentru el, și alte posibilități, de obicei cu mult mai numeroase, sunt închise pentru el; el nu poate, ca ființă finită, să fie în același timp, un bărbat în Londra și un leu în Africa. Aceste posibilități și imposibilități care sunt cele ale și predeterminate de către propria sa natură și despre care nu se poate considera ca i-au fost impuse în mod arbitrar, ci doar ca definiție a propriei sale naturi, reprezintă ceea ce noi numim soarta sau destinul individului; ceea ce se întâmplă individului fiind doar diminuarea unei anumite posibilități de a acționa, atunci când se ivește ocazia, în timp ce ceea ce nu se întâmplă, nu a fost într-adevăr o posibilitate, ci numai din ignoranță concepută în acest fel.

Liberul arbitru este libertatea de a face ceea ce poate face individul, sau să se abțină de la a face aceasta. Indiferent ce face cineva în circumstanțe date, este ceea ce vrea să facă în aceste condiții: să fie forțat să acționeze sau să sufere împotriva voinței proprii nu este o constrângere a voinței, ci a mijloacelor sale de aplicare, și numai în mod aparent o constrângere a individului însuși, în măsura în care el identifică cu mijloacele aplicarii voinței sale. Mai mult decât atât, destinul individului, ceea ce va face el însuși în circumstanțe date, nu este cu totul necunoscut pentru el, ci mai degrabă manifest, în măsura în care el într-adevăr se cunoaște pe sine și își înțelege propria natură. Este demn de remarcat faptul că această capacitate de a prevedea (providența) nu interferează în nici un fel cu sentimentul său de libertate; cineva se poate gândi la viitoarea decizie ca la un prezent de rezolvat. Există, de fapt, o corespondență între previziune și liberul arbitru. În același mod, dar numai în măsura în care cineva poate cunoaște esența altcuiva, se poate prevedea destinul specific; care previziune nu reglementează în nici un fel atitudinea creaturii. Și , în sfârșit, dacă presupunem o providență omniscienta, cea a lui Dumnezeu, care din poziția sa de centrul al roții vede, în mod inevitabil, trecutul și viitorul acum, care „acum“ , va fi același mâine așa cum a fost ieri, aceasta în nici un fel nu interferează cu libertatea oricărei creaturi în propria sferă. După cum Dante exprimă, „eventualitatea … totul este descris în aspectul etern; deși nu iși află necesitatea în acest aspect etern“( Paradiso, XVI 37 f.). Dificultățile noastre aici apar doar pentru că ne gândim la providență ca fiind o previziune în sens temporal, în sensul că cineva vede azi ce trebuie să se întâmple mâine. Departe de a fi o previziune în acest sens temporal, providența divină este o viziune mereu contemporană cu evenimentul. Să ne  gândim că Dumnezeu așteaptă cu nerăbdare un viitor sau privește înapoi la un eveniment trecut, este la fel de lipsit de sens cum ar fi să ne întrebăm ce făcea el „înainte de a fi făcut lumea”.

Nu susțin că este imposibilă schimbarea unui destin. Destinul este pentru cei care au mâncat din Pom, iar acest lucru include atât partea ( Pada, AMSA ) din Duh prezentă în toate ființele născute, și care pare să sufere cu acestea, cât și aceste ființe create, în măsura în care se identifică pe „ele însele”  cu corp-suflet. Destinul este în mod necesar o pasiune a binelui și răului;  ca atare, ni se prezintă ca ceva ce am putea fie îmbrățișa fie evita, în același timp, nu putem refuza, fără a deveni altceva decât suntem. Ne explicăm această acceptare folosind termeni ca ambiție, curaj, altruism, sau resemnare, după caz. În orice caz, aceasta este natura proprie a individului care ne obligă să urmăm un destin de care suntem preveniți, indiferent cât de fatal ar putea fi rezultatul așteptat. Inutilitatea avertismentelor este o temă caracteristică a literaturii eroice; intenția nu este de a discredita avertismentele, însă onoarea eroului îi cere să continue așa cum a început; sau pentru că la momentul critic avertismentul este uitat. Noi numim omul „zeu“.

Un exemplu grăitor de încercare de evitare a destinului și totuși acceptarea acestuia așa cum a fost  prezis, poate fi găsit  în „ezitarea lui Mesia”.  Isus se roagă „Tata – Ție toate lucrurile Îți sunt cu putință; depărtează de la Mine paharul acesta! Totuși, facă-se nu ce voiesc Eu, ci ce voiești Tu.” “( Marcu 14:36), și „Tată, izbăvește- mă din ceasul acesta; dar tocmai pentru aceasta am venit până la ceasul acesta“( Ioan 12:27).

Dorința nu trebuie să fie confundată cu regretul. Dorința presupune o posibilitate care fie există fie este imaginată ca existând. Nu ne putem dori imposibilul, ci doar să regretăm imposibilitatea. Regretul poate fi simtit pentru ceea ce s-a întâmplat, dar acest lucru nu este o dorință ca lucrul respectiv să nu se fi întâmplat; este un regret că „ a trebuit să se întâmple“ așa cum a făcut-o; căci nimic nu se întâmplă, fără a exista necesitatea. Dacă există o doctrină asupra căreia știința și teologia sunt perfect de acord, putem spune că există o determinare cauzală a cursului evenimentelor ; după cum spune Sf. Toma, „Dacă Dumnezeu ar fi guvernat singur (și nu, de asemenea, prin intermediul cauzelor mediate) lumea ar fi fost lipsită de desăvârșirea cauzalității … Toate lucrurile (care fac parte din lanțul destinului) … sunt făcute de Dumnezeu prin intermediul unor cauze secundare“( Summa. I. 103 și 116).